In inima Raiului

E sambata dimineata, si-as vrea sa fac altceva. Pentru ca e soare, pentru ca e primavara si pentru ca m-am saturat de Bucuresti si de asfaltul lui fara noima. Asa ca laud initiativa prietenei mele care spune “hai sa iesim din oras, sa mergem in alta parte, sa vedem altceva…”

Fara sa vrem neaparat, fara sa stim exact unde trebuie sa ajungem, ne-am inscris pe drumul care duce la Targoviste. Orasul asta a avut mereu ceva mistic in el, din punctul meu de vedere. Fosta cetate de scaun a Tarii Romanesti vreme de trei secole, Targoviste ascunde sub fiecare piatra istorie si nume de domnitori care au marcat decisiv existenta acestei tari, atat cultural, cat si “razboinic”: Vlad Tepes, Radu cel Frumos (sau cel Mare, depinde ce carte de istorie citesti), Petru Cercel si fiul lui, nimeni altul decat Mihai Viteazul. In istoria mult mai prozaica a zilelor noastre, e orasul in care au vazul lumina zilei Alexandru Bratescu-Voinesti, I.H Radulescu, Cornel Dinu si fostul premier Stolojan. Imi place ceva mai mult istoria cand vine vorba de Tepes si Mihai Viteazul…

Parca niciodata nu mi-a fost mai clar in ultimii ani ca vine primavara. Drumul pana la Targoviste e marginit de campuri verzi si dealurile Tarii Romanesti sunt parca mai linistite ca niciodata. Tufe de merisor inflorit pigmenteaza rosu aprins verdele de fond si iti vine sa tragi pe dreapta sa jefuiesti tufa (am facut asta la intoarcere si am regretat: s-au ofilit pana la Bucuresti). Nu-mi venea sa cred ca, pe distante de kilometri intregi, nu era nicio masina in fata sau in spatele nostru!

Stiu…suna foarte poetic. Prietena mea cu care am facut excursia m-ar trage de maneca: “de drum nu spui nimic?” Nu spun. Nu pentru ca nu e frustrant sa mergi pe un drum national cu maxim 70 km/h si cu frica ca urmatoarea groapa te arunca pe contrasens. E enervant de-a binelea, nu doar frustrant, sa faci 80 km intr-o ora si jumatate. Si e la fel de frustrant sa fii nevoit sa apelezi la metoda “da geamul jos sa aflam cum ajungem la Manastirea Dealu”, pentru ca nu exista NICIUN indicator care sa te ajute sa ajungi acolo. Absolut niciunul! Dar…nu spun nimic de drum. Si asta pentru ca, ajunse la destinatie, am intrat pe poarta Raiului.

Manastirea Dealu strajuieste fosta cetate de scaun de pe o inaltime. Ctitorita de Radu cel Mare intre 1499-1501, a fost gazda primei tiparituri de pe actualul teritoriu al Romaniei, un Liturghier. Istoria ei zbuciumata aduna langa altar si armele, fiind, pe rand, lagar de prizonieri, scoala de soldati, scoala de copii de trupa si liceu militar, toate astea in perioada 1877 – 1940. Din vechiul ansamblu monahal s-a mai pastrat doar biserica, care adaposteste ramasitele pamantesti ale lui Radu cel Mare si ale lui Mihai Viteazul.

Dincolo de istoria ei seculara, manastirea e oaza de liniste pe care ai visat-o mereu in lumea nebuna in care traim. In momentul in care am intrat pe poarta am avut senzatia ca suntem in alta lume. Cum oare a reusit Dumnezeu sa adune atata liniste si frumusete intr-un singur loc? Ai senzatia ca, daca intinzi mana, atingi cerul, ca esti mai aproape de ingeri cu fiecare pas pe care il faci prin curte (perfect intretinuta, apropo). Nu cred ca vreodata mi s-a intamplat sa intru intr-o biserica de manastire si sa nu aud macar un glas ridicat, un telefon sunand sau ceva similar. Ei bine…s-a intamplat aici. Toti cei pe care i-am intalnit in curtea bisericii vorbeau in soapta, de parca le era frica sa nu tulbure istoria si impacarea aia nemaipomenita care iti intra prin toti porii, pe care doar in incinta manastirilor am gasit-o. M-am simtit in jumatatea de ora petrecuta la Manastirea Dealu de parca o mana divina mi-a aratat drumul catre liniste. Si am multumit acelei Divinitati ca m-a ajutat sa ating o particica din inima Raiului.

Vreau inapoi nota 10

De cand ma stiu, nota 10 a fost simbolul perfectiunii. Sa iei un 10 era marturie a faptului ca esti cel mai bun, ca stii cel mai mult, ca ai executat cel mai bine un exercitiu la ora de gimnastica. Nadia a intrat in istorie la Montreal cu perfectiunea primei note 10 din gimnastica feminina. Si n-a avut nimeni nicio indoiala ca era cu adevarat tot ce putea fi mai bun in gimnastica acelui moment. De cate ori ma uitam la cate un concurs de gimnastica stiam ca daca ia 10 sau foarte aproape de nota aia, acel sportiv este cel mai bun.

M-am uitat zilele astea la Campionatele Europene de gimnastica. Am vazut executii bune, dar am avut impresia ca nimeni de la Urzica si Suciu incoace n-au mai imblanzit cu adevarat naravasul cal cu manere in ultimii ani.  Si parca mi-e dor sa vad solul fetelor cutremurand sala prin energia si perfectiunea romancelor. Si mi-e dor sa vad nota 10 pe tabela de scor. Mi-e dor sa vad exercitiile perfecte ale chinezilor de la bara fixa notate cu aceasta nota, pentru ca le merita. Si sa vad micutele papusi chineze zburand printre barele paralelelor pentru acele doua cifre care dau masura valorii. Noul cod de punctaj al gimnasticii, cu notele lui de 15.500, ne-a adus cu picioarele pe pamant, setand clar ca nu exista perfectiunea. In gimnastica, imi place sa cred ca ea exista. Asta pentru ca fiecare exercitiu are in spatele lui mii de ore de antrenament si acel moment, cel in care sportivul si aparatul sunt fata in fata, este momentul perfectiunii. Atunci, in acel moment, acel om da tot ce are mai bun in el. Alin Jivan, la microfonul TVR, spunea ca Flavius Kocsi isi revedea execitiul la cal in minte si se plangea ca rateaza. In capul lui, rateaza. Asa ca…inca un antrenament, pana elimina ratarea din minte, ca sa stie sigur ca nu va exista cea din concurs. Asa ca…vreau nota 10 inapoi, ca sa mai pot aplauda perfectiunea.

La mai mare…zic

La pauza meciului de la Constanta, Dumitru Dragomir a decis sa plece. Inteleapta mutare! Nu de alta, dar de ce sa stai sa vezi cum se darama o constructie la  a carei fundatie ai pus si tu mana? Daca, Doamne fereste, ii trece prin cap cuiva sa cheme Inspectoratul in constructii si sa te puna sa o iei de la capat? Asa ca…a plecat. La iesirea de pe stadion, un suporter suparat a inceput sa tipe la el si sa-l injure. Reactia lui Dragomir a venit foarte natural: “Ma tampitule, eu joc?” N-am mai auzit replica omului, dar eu i-as fi spus “nu, dar n-ar fi rau sa o faceti”.

Adevarul e ca omul era tampit. Ca noi toti ceilalti, de altfel. Toti aia care ne ducem inca si tremuram in frig pe stadion suntem tampiti. Cand iesim in pietele oraselor vopsiti pe fata suntem chiar si mai tampiti, pentru ca atunci credem ca avem cea mai buna echipa si ca merita toata dragostea noastra. Stiu, esti suporter doar atunci cand esti langa echipa ta la bine si la greu. Sa fii suporter de “nationala” e ca o casnicie si iti da si confortul psihic ca nu vei divorta niciodata, atata timp cat se va juca fotbal pe pamant. Dar ca sa fiu acolo si maine, cand iti este tie greu, vreau sa aud, Mutule, Lobont, Rat…vreau sa aud un “ne pare rau, astazi nu ne-a iesit nimic, asta ne este valoarea.” Vreau sa vad ca suntem respectati noi, toti aia care suferim pentru sau scriem despre voi. Nu stiu in ce alta tara jucatorii de “nationala” se rastesc la ziaristi in cadrul emisiunilor televizate. In ce alta tara cei care imbraca tricoul echipei nationale nu se comparta ca adevarati reprezentanti ai tarii lor, isi ignora sustinatorii si se comporta de parca ar fi proprietari de butic in Drumul Taberei si ar vinde cartofi. Ei bine, I have news: domnul de la care imi fac eu cumparaturile ar putea sa dea lectii de marketing si tratament aplicat clientilor. A veni la echipa nationala nu vi se cuvine, domnilor! A juca sub tricolor si a ti se canta imnul de cateva zeci de ori intr-o cariera ar trebui sa fie cea mai mare onoare pe care o poate trai un sportiv. Sa-ti bati joc de asta si sa ridici din umeri spunand “asta e” (formulare fatalista care ne descrie ca natie si care pe mine ma face sa mor de nervi) mi se pare o tampenie, domnule Dragomir. Asa ca…da, se poate sa fim toti tampiti, dar pariem ca se gasesc pe stadion cativa care s-ar putea sa joace ceva mai bine decat titularii nostri de sambata, si care la sfarsit ne vor multumi noua, suporterilor, ca am fost langa ei si i-am sustinut?

Definitie

Intr-o buna zi, lumea ta se cutremura, tot ce stiai ca e sigur si solid se dovedeste ca e fum si iluzie. Esti in genunchi si nu gasesti nici macar puterea de a ridica capul sa vezi daca esti in drum (cel pe care ai mers pana acum) sau in sant, pe marginea prapastiei. Ai plange, dar inca nu stii cum, si parca oricum n-ai vrea, pentru ca ai risipi asa urmele de forta pe care le mai ai. Esti praf, viata ta miroase a scrum. Vrei doar sa te lase toata lumea in pace. Cat de singur poti sa fii, cat de tare doare infrangerea ta?

Gresit! Nu esti niciodata singur. In fiecare moment de disperare vor fi langa tine maini si suflete gata sa te sustina. Poate ca nu pot sau nu trebuie sa faca mai mult pentru tine, dar sigur sunt acolo. Forta lor te ridica de la pamant, increderea lor iti da o noua directie. Cand tu nu crezi in tine si in capacitatile tale, ei cred si iti arata si tie de ce. Cand plangi iti intind batista si iti arata o alta directie in care sa te uiti, stiind ca asta te va face sa zambesti. Si vor fi acolo si cand, la capatul unui drum nou, vei ridica bratele invingator. Prieteni.

Furii tricolore

De ani de zile imi promit mie insami ca nu ma mai uit la meciurile nationalei de fotbal. De ani de zile, la fiecare meci, strang din pumni si sar de pe fotoliu la fiecare faza. Si azi ma conving din nou ca nu merita. Nu conteaza cine si cum a dat golurile (ofsaid, autogol etc).In sport conteaza rezultatul de pe tabela si mai ales atitudinea pe care o vezi dincolo de el. Sarbii nu ne-au batut pentru ca au fost mai buni (desi sunt, ca te apuca durerea de cap cand citesti pe unde joaca baietii aia). Asa cum nici olandezii n-au fost mai buni, asta-vara, la Euro 2008. Sunt meciuri care se pierd si meciuri care nu se castiga. Atata criza de idei, atata lipsa de luciditate…

Celui ce m-a inspirat…

Prin anii ‘80, nu-mi amintesc prea bine care dintre ei, am descoperit in biblioteca tatei o carte care mi s-a insinuat sub piele, pe care am respirat-o efectiv cativa ani buni dupa aia, si care inca imi produce fiori. “Nadia”, a unicului Ioan Chirila. Am citit-o si am recitit-o de cateva zeci de ori, pana cand i-am desprins copertile, pana cand am invatat pe de rost pasaje din ea. N-am avut talent la gimnastica, dar de cate ori citeam cartea aia eram ferm convinsa ca as putea face orice. Cred ca atunci mi-a intrat in sange microbul gazetariei sportive si tot atunci am invatat adevarata forta a cuvantului. A-l citi pe Ioan Chirila poate ca nu e literatura (cum spun unii), dar e cu siguranta mostra de respect fata de meserie, fata de limba romana si fata de sport. In studentie am citit carti de interviuri ca sa invatam cum se fac, sa studiem arta de a pune intrebari (multumesc, Marcel ). Ma gandesc ca n-ar fi rau sa studiem si arta de a vedea dincolo de actul sportiv in sine, dincolo de actiunea care se petrece pe teren sau pe pista de alergare…Poate asa vom putea numara mai multi jurnalisti de calitate ale caror articole sa merite aplaudate mai mult decat injurate. Poate asa o sa intelegem mai bine motivatia care face dintr-un sportiv talentat unul de exceptie. Asta am vazut in “Nadia”, asta l-a facut pe nea Vanea sa fie altfel decat altii si sa marcheze decisiv scriitura de presa: armonia deplina intre sportiv, jurnalist si cuvant.

Sunt foarte fericita ca am in biblioteca editia originala a cartii, astept tremurand (cam asa cum o faceam in clasa a VI-a, cand citeam pe sub banca) reeditarea ei, la initiativa GSP. Marti dimineata la prima ora ma voi duce sa ma reintalnesc cu frumusetea sportului scris.

Despre alegeri…

Am scris textul asta acum doi ani, pentru un newsletter. Inca mai cred in el, in esenta lui. Inca mai cred ca tot ceea ce suntem este alegere.

„All we have to decide is what to do with the time that is given to us”. S-ar putea numi si definitie a liberului arbitru. Acel „ceva” care face ca fiecare dintre noi sa decida pe ce drum merge, care e calea care-l defineste si-l face sa fie ce este.

Ce drum alegem? Catre succes sau catre platitudine? Catre exemplul care putem fi sau catre necunoscutii pe care nimeni nu-i stie ca au fost? In copilarie ne-am visat eroi. Si suntem. Fiecare dintre noi este eroul propriei vieti, si o traieste ca pe o poveste. Depinde de alegerile pe care le facem ca sa devina basm. Depinde de oamenii pe care-i alegem drept exemple de urmat, depinde de experientele pe care alegem sa le folosim ca repere. Si mai depinde de ce anume decidem sa facem cu ele.

Se spune ca trebuie sa inveti din greseli. Eu cred ca trebuie sa gresesti ca sa inveti, sa-ti construiesti un drum solid prin viata, sa stii unde te duce el. Si sa poti privi in urma ta adunand: „greseala de la 15 ani+greseala de la 22 de ani+greseala de la 33 de ani=omul de succes care sunt”. Fiecare dintre noi este o suma de alegeri. Nu toate bune, cu siguranta. Dar toate cu sens, toate menite sa ne arate cine suntem si ce putem face.

Toti alegem sa fim intr-un anumit moment intr-un anumit loc. Si daca tot suntem, de ce sa nu facem diferenta? De ce sa nu alegem sa construim ceva, sa putem privi in urma zambind la gandul „si eu am fost acolo”? De ce sa nu privim aceasta experienta ca pe acel pas catre succesul pe care cu totii ni-l dorim? Si de ce sa nu ne distram in timp ce ne construim o cariera si un moment important in viata unei companii? Pentru ca sta in puterea noastra sa fim cei care vrem sa fim si sa decidem ce facem cu timpul nostru.

Ma lupt cu disperarea…ea castiga

Asta e refrenul meu favorit pe ziua de azi. Intr-o tara din care oamenii pleaca ca sa le fie mai bine, eu vreau sa raman. Si ma incapatanez sa muncesc in loc sa fur. Stiu, sunt cel putin batuta in cap. Dar inca mai cred ca a invata si a-ti face treaba cu pasiune sunt retetele pentru reusita. Am invatat, si la scoala, si de la fiecare om pe care l-am intalnit. Am invatat sa muncesc mult si bine, sa imi aleg prietenii cu grija si sa-mi tratez colegii ca pe prieteni, sa imi fac treaba bine si sa-i aloc toata energia mea in cele 8-10-14 ore pe care le-am petrecut in birou. Am muncit mult pe bani putini, si mi-a placut tare de tot ce-am facut in perioada aia (o sa iubesc toata viata mea scrisul si presa). Si am muncit si pe bani mai multi, si mi-a placut si munca aia (avantajul multinationalelor). Si atunci…cum se explica ca sunt somera de o luna si tara asta nu da semne ca ar avea nevoie de mine? In prostia mea, eu inca mai cred ca ii pot fi utila. Si inca mai cred ca pot face lucruri mai bine decat multi altii (nu-mi intrebati fostul sef, el are alta parere, si anume ca eu n-ar trebui sa cred asta).

Romania, tara in care a fi destept si cinstit e sinonim cu prostia crasa…

Muzica, bat-o vina

N-am nimic cu BUG Mafia. Nici de bine, nici de rau. Nu ascult, nu ma intereseaza, nu comentez gusturile celor care o fac. Dar ce nu inteleg eu este de ce a trebuit sa ma trezesc cu peretii vibrand din motive de “Poveste fara sfarsit”. Eu am inteles ca vecinului meu ii place foarte tare piesa asta, dar eu ce vina am??? Nu de alta, dar a ascultat-o de vreo 20 de ori intr-un interval de o ora. Stiu, stiu…”nu-ti convine muta-te la casa”. Zau as vrea sa fac asta, dar daca dau si-acolo de vreunul dispus sa-si scoata casetofonul pe geam si sa ma asasineze cu muzica lui?

Dupa ce am audiat piesa aia de cred ca am invatat-o pe de rost (impotriva vointei mele si cu toata opozitia creierului meu obosit), mi-am amintit de cartea lui Radu Paraschivescu – “Ghidul nesimtitului”. Cred cu tarie ca ar trebui reeditata intr-un tiraj mai mare si lasat cate un exemplar gratuit la usa unora. Ca poate…cine stie…

Habar n-am…

…cum stau lucrurile cu blogul. Stiu doar ca de azi am decis sa-mi fac unul. Asta pentru ca m-au inspirat ( e rau daca spun ca m-au impins din spate) niste fete care imi tot spun ca ar trebui sa scriu. Ei bine…gata…scriu. Pe blog! Urati-mi succes!

P.S. Tot ce scriu aici e opinie, e gand, e impuls. Nu sunt angajata niciunui trust de presa, nimic din ceea ce scriu nu este publicat undeva. Daca cineva se simte atacat de ceea ce scriu…e problema lui.  Va astept intr-un spatiu civilizat al schimbului de idei si de aceea imi rezerv dreptul de a sterge injuriile si ceea ce eu numesc “marlanii”.:)