Blog de Andree

Pentru tine…

andre75 — Tue, 29 Nov 2011 07:27:54 +0000

De cat timp are nevoie sufletul ca sa se vindece? Dupa cat timp creierul tau reactioneaza la alt miros, pielea ta se infioara la alta atingere? De cati ani e nevoie pentru ca inima ta sa bata in alt ritm la auzul altei voci? Intinsa pe jos, credeai ca s-a epuizat oxigenul cand a plecat. Te-ai ridicat cu greu si multa vreme dupa asta te-ai ascuns in umbra proprie. Sa nu te vada nimeni, sa nu te auda, sa nu intuiasca ca poti simti, ca poti iubi, ca poti fi iubita. Sa fii lasata in pace. In zidul tau de durere si de tacere, a aparut o bresa mica. Pe-acolo au intrat zambete, si oameni, si iubiri noi. Si-ai descoperit ca viata ta nu s-a oprit, ca oxigenul e destul pe planeta si, mai ales, ca sunt oameni care merita sa primeasca o bucata mica din ceea ce esti tu, la schimb pentru faptul ca te iubesc sincer. Si pui mana pe unelte si darami singura zidurile pe care tot tu le-ai construit, ca sa te doara ochii de la atata lumina si sa-ti poti intinde bratele amortite de lipsa imbratisarilor. Iti lasi inima libera si, daca ai si un strop de noroc, o sa gasesti un alt zambet si alta pereche de ochi care iti va umple viata. Iar in seara in care vei striga pe strada numele vechii tale iubiri, te vei simti norocoasa ca a existat pentru tine. Pentru ca acum stii ca a fost doar “cea mai mare dragoste”, nu “unica”.

Filed under: De suflet...

De la telefon la Facebook si inapoi

andre75 — Sat, 26 Nov 2011 09:58:07 +0000

In ultima saptamana telefonul meu a decis ca nu vrea sa mai trimita mesaje. Asta dupa alte cateva decizii pe care le-a luat singur, fara contributia mea, ceea ce ma face sa cred ca e viu si gandeste. Trecand peste gluma si peste nervii (multi) generati de situatia deloc placuta, a fost o excelenta ocazie sa revin la o forma de comunicare mai personala, mai apropiata, cu oamenii dragi. Si mi-am amintit de vremurile in care nu aveam telefon mobil, iar baiatul care voia sa ma vada venea la mama la usa cu flori si cu un zambet timid intreba “vrei sa vii cu mine la film maine?” Ne dadeam intalnire in oras, si aveam grija sa nu intarzii, ca n-aveam cum sa anunt si nu mi-a placut niciodata sa las oamenii sa ma astepte la nesfarsit. In facultate…singurele mesaje pe care le primeam erau de genul “sunt jos la intrarea in scara, hai sa ne plimbam prin ploaie”. Socializam cand la unul, cand la altul acasa, Mark Zuckenberg inca nu avusese brilianta idee de a muta viata sociala pe internet. Ne iubeam uitandu-ne in ochii celulilalt si ne spuneam “la revedere” citind tristetea si furia pe fatza lui. Ultima saptamana mi-a reamintit ca a te indragosti de cineva presupune si sa-i auzi vocea, sa-i vezi ochii, sa-ti personalizezi relatia cu omul ala pana la nivelul la care simti din voce in ce stare de spirit e. Mesajele scrise au farmecul lor, e placut sa te poti intoarce la ele si sa-ti amintesti un context in care le-ai scris/primit si sa zambesti. Telefonul meu cu personalitate a sters insa niste mesaje care m-au facut sa sufar, la care ma intorceam inca neintelegand de ce le-am primit. Oricat de furioasa as fi ca s-a stricat, ii multumesc ca a actionat asupra memoriei mele si a ales sa transforme in trecut definitiv amintiri mai putin placute. Un om drag mie nu are cont pe Facebook, nu cred ca are messenger (m-as mira sa-l foloseasca, chiar daca ar avea) si, cu toate astea, e foarte social, chiar daca telefonul a devenit o prelungire a mainii. In epoca Facebook, parca am uitat sa ne asezam intr-o cafenea si sa ne uitam in ochii prietenului de care ne-a fost dor si sa intrebam “cum a fost saptamana ta?”

Filed under: Ganduri si furii

Despre sarut in epoca vitezei

andre75 — Sun, 20 Nov 2011 08:14:55 +0000

Intotdeauna am considerat sarutul cea mai intima si mai profunda manifestare de iubire. E ca si cum cineva isi deschide pieptul si te lasa pe tine sa il operezi pe inima, fara anestezie, dar zambindu-ti, convins fiind ca nimic rau nu i se poate intampla. Am asociat mereu sarutul cu sentimente profunde, pentru care cuvintele nu sunt suficiente si pentru care un gest mic e mai elocvent. Cu ani in urma am decis sa le arat celor din jur ca imi pasa, ca ii iubesc si ca sunt importanti pentru mine, dar am pastrat neschimbata conceptia despre sarut. Poate de asta n-o sa inteleg sarutarile zgomotoase din metrou, dimineata la ora 8. Mi se par manifestari grobiene si imature, iubirea nu are nevoie de expunere publica ca sa existe. iar daca tocmai ai iesit din aceeasi casa cu omul ala…Da, un sarut pe strada sau in parc mi se pare frumos, e un moment in care simti nevoia sa-l ai pe celalalt mai aproape de suflet decat iti permite simpla atingere a mainii. Dar cand aud “toc-toc-pleosc” in metrou, singura reactie pe care imi vine sa o am este “get a room, folks!”. De-a lungul vietii i-am pastrat foarte aproape de suflet pe barbatii care au stiut ca sarutul mainii sau al tamplei e tandrete, e semn de apropiere dincolo de partea fizica…Si ma gandesc ca s-au pierdut pe drum pasii normali care faceau relatiile sa devina relatii. In vremuri in care facem totul in viteza, sarim de la strangerea de mana direct in pat, zguduind peretii, fara sa intelegem ca scurtaturile nu ajuta la consolidare. E ca si cum ai vrea sa construiesti un palat impunator pe nisip, fara sa ai habar de regulile de constructie, ci mergand pe ghicite, cu ochii inchisi. Nu mai avem rabdare sa cunoastem, sa intuim, sa observam, sa aflam daca celalalt chiar merita investitiile de timp si energie pe care le facem. Vrem tot si vrem acum. Nu conteaza decat ce vrem noi, nu mai avem disponibilitatea de a afla ce e bine pentru celalalt, care e ritmul lui interior, daca isi doreste si el acelasi lucru sau daca nu cumva e doar o parere. Si atunci transformam sarutul in obligatie, in zgomot, in loc sa-l tinem parte din poveste, sa simtim in stomac atingerea si sa ne bucuram ca ni se intampla. Voi considera mereu sarutul parte din sufletul meu si al celuilalt, si voi inchide ochii zambind amintindu-mi tandretea adusa de micul gest. Pentru ca, in final, e cea mai intima manifestare de iubire.

Filed under: Ganduri si furii

Rabdarea si alte minuni

andre75 — Fri, 18 Nov 2011 21:00:30 +0000

Cu vreo 6 ani in urma (aproape 7), un om pe care imi place sa-l consider prietenul meu mi-a recomandat sa fac ceva cu reactiile mele, sa ma controlez mai mult, sa-mi cresc gradul de inteligenta emotionala. “Ai sa vezi ca asta iti va fi de folos nu doar la birou, ci si in viata personala”. Discutia avea loc dupa un mega-scandal pe care eu il generasem pentru ca nu luasem un job, desi eram foarte buna in ceea ce faceam (Ana, cu siguranta iti amintesti despre ce e vorba ). Nu intelegeam insa contextul si imi lipsea acel celebru EQ. Am plecat din biroul lui si m-am oprit direct la Dalles, de unde mi-am luat “Inteligenta emotionala” a lui Daniel Goleman. Am citit-o pana la Timisoara, am recitit-o de multe ori ulterior. Imi place sa cred ca in ultimii ani mi-am schimbat mult stilul de interactiune cu oamenii, ca am devenit mai empatica si imi tin emotiile mai mult sub control. Astazi m-am convins ca acel om avea perfecta dreptate in ceea ce priveste viata personala. Niciodata n-am fost atat de constienta ca astazi ca a avea rabdare si a incerca sa vezi dincolo de ceea ce e la suprafata poate fi extrem de reconfortant la un moment dat. Astazi e ziua in care rabdarea si perseverenta mea de a intelege, de a fi aproape si de a fi eu insami au fost rasplatite in cel mai cald si mai surprinzator mod. Si e prima data cand simt ca am investit corect in mine, ca directie de dezvoltare in plan uman. Iar cand o voce draga iti spune ca iti multumeste pentru ca esti asa cum esti e cel mai frumos lucru pe care il poti primi. M-am convins definitiv ca a astepta e uneori cel mai bun drum spre ceea ce te face sa zambesti, ca a zambi cand iti vine sa arunci cu ceva dupa celalalt e solutia pentru a atinge punctul sensibil, ca a fi acolo mereu, a intelege inainte de a “sari la baioneta” e alegerea inteleapta, a persevera in ceea ce crezi cu adevarat si in ceea ce intuiesti ca e bun dincolo de zid e calea spre linistea ta si spre revelatii in ochii tai proprii. Si ai omului care iti genereaza zambetul.

Filed under: De suflet...

Accepta si nu cerceta!?

andre75 — Fri, 11 Nov 2011 19:14:19 +0000

Nu vreau sa schimb lumea. Am invatat cu ceva vreme in urma ca singura bucata de Univers pe care o putem schimba suntem noi insine, si nici macar asta nu facem. Ne lasam tarati de conventii sociale, de reguli pe care ni le autoimpunem. Si asteptam sa se schimbe cei din jur, noi suntem perfecti. Am auzit adesea fraza “las’ ca vede el dupa ce ma ia de nevasta, s-a terminat cu iesirile si cu berea cu baietii”. Din pacate, am vazut asta materializata, si stiu casnicii care inca functioneaza dupa acest model, desi la fundatie se afla intregul arsenal de rachete al lumii, orice scanteie va dinamita constructia. De ce ti-ai dori sa-l schimbi pe barbatul de langa tine? Te-ai indragostit de el pentru ca era nebun, glumet, pentru ca-si adora prietenii si pentru ca era independent. Da, ochii frumosi si zambetul ucigator te-au atras, dar toate celelalte l-au creat pe EL cel de care te-ai indragostit. Era acum cativa ani o reclama (nu-mi amintesc produsul) in care ea ii spune lui, dupa ce ii impune o gramada de reguli: “nu mai esti barbatul de care m-am indragostit”. De fapt ce vrei? Sa-i arati ca-l poti desfiinta ca si individ, sau sa-i arati ca-l iubesti? accepta-l asa cum e, cand l-ai cunoscut nu era perfect, si nici nu va fi vreodata indiferent ce vei face tu. Si vestea cea mai interesanta e ca nici tu nu esti perfecta. Faci greseli, iti place timpul pe care il petreci cu fetele, ai dansa pe bar mai des si te-ai plimba prin ploaie cu sandalele in mana. Si da, tu esti cea care a terminat ciocolata din frigider, nu el, asa cum l-ai lasat sa creada. Nu esti perfecta, asa cum nici el nu este. Esti doar cealalta jumatate a intregului. Cea care scoate din el barbatul tandru si atent, cel care iti zambeste sfarsit la finalul unei zile luuungi si iti sopteste sarutandu-te “mi-ai lipsit”. El e cel care te face sa te simti vie, sa razi si simti ziua intreaga abia cand te pierzi in acea imbratisare de sfarsit de zi. De ce sa vrei sa schimbi asta? Ce te face sa crezi ca esti mai puternic decat divinitatea si decat natura, si ca stii mai bine ce e bine pentru omul ala? Ce te face sa crezi ca ai toate raspunsurile? Poate ca si el isi doreste altceva, mai mult sau diferit, dar are taria sa te accepte pe tine asa cum esti, si sa se uite linistit la tine cand spune “te iubesc”, pentru ca lucrurile sunt mult mai simple: chiar te iubeste asa cum esti.

Nu vreau sa schimb lumea si nici sa te schimb pe tine. Asa cum esti, esti ceea ce pe mine ma face o finta intreaga. Si-atat.

Filed under: De suflet...

Cu urechile deschise catre tine insuti

andre75 — Sun, 09 Oct 2011 08:57:04 +0000

In ultimele zile, internetul a fost integral un omagiu adus lui Steve Jobs si geniului lui. Imagini, citate…parca niciodata n-am vazut atatia oameni in reverenta in fata unui spirit. Si peste toate mesajele a plutit un citat desprins din discursul lui Jobs la Stanford: “Don’t let the noise of others’ opinions drown out your own inner voice. And most important, have the courage to follow your heart and intuition. They somehow already know what you truly want to become. Everything else is secondary”. M-am gandit mult la asta in ultimele zile, si fiecare nou gand mi-a mai adus un zambet. Am realizat cat de prinsi in conventii sociale suntem, cat de mult ne raportam la ceea ce cred si gandesc cei din jur despre noi si despre actiunile noastre. Am prieteni care s-au casatorit “pentru ca asa trebuia”, iar acum sunt in pragul divortului. Am prieteni care nu inteleg de ce se trezesc dimineata ca sa mearga la birou, pentru ca isi urasc jobul si nu au niciun fel de conexiune cu seful. Ne reprimam trairi si ne ucidem singuri sentimentele pentru ca ne e frica sa nu cream impresii gresite. Care e cel mai rau lucru care ti se poate intampla daca decizi sa spui sau sa scrii “te vreau langa mine acum”? Eventual celalalt iti va spune ca esti putin nebuna, dar daca are un strop de imaginatie si de rationament va aprecia faptul ca tu ai fost cea care si-a asumat povestea pana la capat si n-ai ratat sansa de a afla cum ar fi daca… Ne indragostim si ne sufocam dragostea incercand sa ne impunem punctul de vedere, in loc sa ne bucuram simplu de omul care ne face sufletul sa tresara. Nu promovez in niciun caz “aruncatul cu capul inainte”, cred cu tarie in decizii sanatoase si fundamentate. Dar am ucis stropul de imaginatie care ne face fericiti, care ne ajuta sa ne impacam cu noi insine. Am devenit comozi in nefericire si limitati in fantezie, gandim conform si simtim aliniat. Am renuntat sa mai fim noi insine ca sa ne simtim integrati, ne straduim atat de mult sa fim pe placul partenerului de viata incat uitam cine suntem cu adevarat. Trezirea la realitate e dureroasa, in viata personala se traduce de obicei prin divorturi sau despartiri care lasa urme adanci, care ridica ziduri si ne priveaza ulterior de relationari normale. Si atunci…poate ca sfatul lui Jobs e cel pe care ar trebui sa-l printam si sa-l lipim pe pereti. Poate ca a inchide ochii si a ne asculta vocea interioara e singura cale catre impacarea cu noi insine. Cand nu mai esti in competitie cu nimeni, nici macar cu tine, si accepti ca nu esti perfect, cand intelegi ca ai o singura viata a carei durata nu e sub controlul tau, cand intelegi ca cei din jur sunt parte din viata asta si nu adversarii tai…abia atunci incepi sa traiesti cu adevarat. Cred cu tarie ca uitatul in oglinda si raspunsul sincer la intrebarile pe care le adresezi si altora e cheia catre liniste. Poate nu catre fericire, dar catre liniste. Si nu stiu nimic mai sexy decat un barbat (si in egala masura o femeie) constient ca are calitati si care isi accepta defectele, straduindu-se sa traiasca cu ele, nu sa considere pe altcineva vinovat pentru ele.

Filed under: Ganduri si furii

Noile reguli ale jocului

andre75 — Sat, 01 Oct 2011 19:19:24 +0000

Fiecare relatie noua e un joc, oricat de mult am incerca sa negam asta. Tu ai niste asteptari, el are altele, chiar daca strigati amandoi “nu astept nimic de la nimeni”. Tu astepti sa te sune, sa te caute, sa vina la usa ta. El asteapta ca tu sa-i intelegi absentele, telefoanele pe care nu le da, faptul ca nu e SMS-addicted… Si apoi descoperi pas cu pas ca celalalt se adapteaza usor si simplu la ceea ce tu vrei de fapt, ca daca esti relaxata ti se intampla lucruri bune. Iar el constata ca tu nu vrei sa te muti la el de maine si – surprinzator – nu vrei sa te mariti (nu doar cu el, cu nimeni, si sigur nu acum). Si se relaxeaza si el si te lasa sa vezi ca e uman, ca e obosit uneori si nesuferit cand se trezeste. Si el afla cu surprindere ca tu ai o viata proprie, ca iti place cafeaua proaspata si ca stii sa legi frazele intre ele mult mai bine decat se astepta. Fiecare minut in care descoperiti cate ceva mai coboara bariera cu un centimetru, va largi zambetul cu care iesiti pe usa dimineata si va miscora gradul de dezinteres pentru lumea intreaga. Si asta dintr-un motiv simplu: pentru ca ai descoperit ca a lasa pe cineva sa se apropie de tine e cel mai frumos lucru care ti se poate intampla, chiar daca a durat jumatate de an si a semanat adesea cu jocurile copiilor. O singura regula e valabila: nu exista nicio regula. Povestile frumoase se nasc cand doi oameni relaxati si impacati cu ei si cu lumea sunt dispusi sa se priveasca in ochi si sa recunoasca ca si-au asteptat indelung partenerul de joaca. Let’s play then

Filed under: De suflet...

Azi imi place…

andre75 — Tue, 13 Sep 2011 19:01:30 +0000

Spunem mai degraba ce ne deranjeaza, ce nu ne place. Cica nu schimbam nimic daca nu spunem ce anume ne zgarie neuronii. Ma gandesc ca exercitiul invers ar fi mult mai profitabil. Pe langa zambetul interlocutorului la receptionarea unei remarci pozitive, iti umpli si tu sufletul de tresarire amintindu-ti o imagine, un parfum, o atingere… Asa ca…sa incepem:

imi place toamna pentru ca e anotimpul in care mama isi face de lucru in bucataria mea si miroase a vinete coapte, a zacusca si a…mama
iubesc galustile cu prune, cu aluatul ala pufos facut din cartofi fierti, dulci cat sa fie desert, cu prunele in mijloc – pata de culoare si esenta de bucurie tomnatica
imi place sa ma trezeasca un mesaj, indiferent de continut, in mintea mea de femeie asta inseamna ca in acel moment cineva s-a gandit la mine
imi plac pantofii cu toc pentru feminitatea pe care o imprima mersului si tinutei femeii care le poarta
imi plac barbatii care isi recunosc slabiciunile, oricat de stapani pe sentimentele si trairile lor ar fi
imi place sportul pentru implicarea participantilor si pentru ca, de-a lungul timpului, toti sportivii pe care i-am cunoscut mai bine s-au dovedit a fi si oameni extraordinari
ma voi intoarce la Roma pentru senzatia de vacanta si de libertate pe care mi-a dat-o orasul ala
imi place senzatia de furnicatura pe care ti-o da constientizarea ca cineva te place, ca zambetul ala e doar al tau, ca in momentul ala se inchide un cerc care te cuprinde si pe tine
iubesc timpul petrecut cu prietenele mele pentru calitatea gandurilor pe care le impartim, pentru ceea ce fiecare dintre noi aduce in relatia care ne leaga, pentru ca sunt mai…eu dupa ce ma despart de ele
imi placi tu pentru ca esti altfel si sper sa ramai asa

Filed under: De suflet...

Numele meu este…

andre75 — Wed, 17 Aug 2011 19:54:23 +0000

…cam asa incepe orice discutie, fie ea personala sau legata de profesia pe care o avem. Dincolo de cuvinte sunt gesturi, prezenta, haine…intr-un cuvant imagine. Pe care fiecare dintre noi si-o construieste in felul propriu, alegerile aducand cu ele consecinte. Cat de constient esti ca in momentul in care te duci la un interviu pentru o pozitie de sales incepi sa vinzi din prima secunda in care ai intrat pe usa? Te vinzi pe tine insuti, tu esti produsul, iar modul in care gestionezi asta va fi cea mai buna reclama pe care ai putea sa ti-o faci. Se numeste brand personal, imagine proprie sau oricum altfel alegem sa denumim conglomeratul de detalii care ne compun. In era internetului, imaginea fiecaruia este data si de site-urile pe care ne regasim numele (n-ati auzit niciodata de situatii in care un om nu a ocupat o pozitie sau a fost concediat pentru ca era mult prea deschis in afirmatii la adresa angajatorului pe Facebook?). Asa cum controlam ce mancam cand decidem sa intram la regim, asa ar trebui sa controlam si ce scriem/postam spre deliciul colegilor de birou. Citeam un articol despre personal branding pe Portal HR (http:////www.portalhr.ro/cariera-ta/idei-pentru-cariera) si ma intreb cati dintre noi sunt constienti ca o cariera este compusa si dintr-o imagine impecabila, dincolo de performanta pur operationala (target-uri atinse, clienti multumiti etc).

Filed under: Corporatiste

Priviri peste umar

andre75 — Sat, 13 Aug 2011 07:33:48 +0000

In literatura de specialitate scrie ca mentorul este omul in care ai suficienta incredere ca sa-ti spui durerile si pasurile, pe al carui sfat te bazezi, cu care vorbesti orice si care te ajuta sa evoluezi. Se mai spune si ca nu e musai sa fie seful tau direct, e chiar indicat sa nu fie. In viata de fiecare zi e greu sa gasesti pe cineva cu care sa fii pe aceeasi lungime de unda atat de profund, sa fii atat de dezinhibat si sa ai incredere totala ca te ghideaza corect in jungla vietii. Am avut sansa sa cunosc doi astfel de oameni. Primul mi-a fost manager 5 ani si jumatate. Prima data cand l-am vazut am avut un soc: un barbat de aproape 2 m, de nici 30 de ani, cu parul grizonat deja. Si vesel, foarte pozitiv, cu o energie extraordinara pe care o transmitea constant si altora. Imi amintesc ca dadeam buzna la el in birou inca dinainte sa-mi fie oficial sef. Ma duceam sa vorbesc cu el despre orice, oricand. A construit o super-echipa, iar pe mine personal m-a crescut profesional si personal. Vreme de 5 ani a fost langa mine, mi-a ascultat problemele, mi-a corectat mersul sovaielnic, s-a bucurat de victoriile mele. Am invatat de la el sa ascult, sa ma temperez, sa-mi sustin oamenii, sa ma bat pentru ideile mele. Am invatat sa-mi deschid mintea si sa accept ca si punctul de vedere al celorlati este valid, chiar daca nu e acelasi. Am invatat sa fiu eu, desteapta, rapida in reactii, fara sa umbresc cu nimic meritele si munca celorlalti. Construisem o relatie pe care multi nu o intelegeau, atat de apropiata era. Sunt fraze pe care le folosesc si acum si pe care le-am “imprumutat” de la el si au ajuns sa faca parte din mine. Nu vreau sa vorbesc despre momentul in care “s-a rupt filmul”, pentru ca nu asta e scopul. Am avut partea mea de vina in asta, iar lui nu i-am iertat mult timp modul de a pune problema. Si…da, orice sut e un pas inainte, iar eu sunt cel mai bun exemplu in acest sens. Astazi ii multumesc pentru ca mi-a fost mentor, sef, coleg, prieten, suport. Ii multumesc pentru ca inca ma uit inapoi si sunt mandra de modul in care gandesc si actionez acum. Multumesc, Bogdan Dragotoiu!

Filed under: Corporatiste