Lectia lui Guardiola

Cu cativa ani in urma (nu foarte multi, doar vreo 3) spuneam intr-un interviu de promovare pe o pozitie superioara ca imi doresc ca echipa pe care o voi conduce sa semene cu Barcelona: o suma de individualitati potential sau confirmat valoroase, dar care sunt sclipitori doar cand joaca impreuna, cand echipa ca intreg reprezinta suma calitatilor lor. Nu stiu daca am reusit sa realizez asta, sa scot din oamenii mei ce au avut mai bun si sa fac din ei cea mai buna echipa. Stiu doar ca, uitandu-ma la Barcelona 2009, asta e reteta succesului. Suntem egali cu zero daca nu stim ce putem face si daca nu este cineva care sa valorifice potentialul pe care il avem. N-ati avut niciodata un sef care va spunea “nu stii sa faci asta, nu esti bun de nimic”? Si uneori nici nu e nevoie sa-ti spuna. Am auzit zeci de candidati care spun ca sunt motivati sa performeze la nivel maxim daca li se recunosc meritele si daca le place ce fac. Cheia succesului catalanilor a fost mereu in mana lui Pep Guardiola. Un tip care isi iubeste meseria si care le-a transmis asta si celor pe care ii antreneaza. Fotbalul Barcelonei seamana cu cel jucat in curtea scolii de colegii mei de la Sc. gen 13: e plin de pasiune, e frumusetea jocului in sine. Cand a plecat de la Arsenal, se auzeau voci care spuneau despre Henry ca si-a incheiat cariera, ca e terminat, ca a facut o greseala mergand pe Camp Nou. Impreuna cu Messi si Eto’o, francezul a inscris mai mult de jumatate din golurile Barcelonei in acest sezon. Nu conteaza ce spun cei din jur, daca exista cineva care crede in tine si te pune la locul potrivit vei fi cel mai bun.

Fotbalul e inspiratie si talent. Dincolo de succesul enorm al Barcei din acest sezon se ascunde multa munca, foarte multa munca. Inspiratia vine de dincolo de banca tehnica, incepe in departamentul de scouting al catalanilor. Omuletii aia pe care nu-i stie nimeni sunt cei care l-au adus pe Messi, care l-au gasit pe Xavi, pe Iniesta…Ca si in management…nu e totul sa recrutezi oameni buni, e esential sa stii ce sa faci cu ei. Fara efortul de a-i intelege si de a sti pe ce buton sa apesi ca sa eliberezi toate energiile acelei persoane, s-ar putea sa ai in “curte” un recrut fantastic, dar caruia tu sa-i inchei cariera glorios spunandu-i “nu esti bun pentru asta, lasa-te”.

Vreau inapoi nota 10

De cand ma stiu, nota 10 a fost simbolul perfectiunii. Sa iei un 10 era marturie a faptului ca esti cel mai bun, ca stii cel mai mult, ca ai executat cel mai bine un exercitiu la ora de gimnastica. Nadia a intrat in istorie la Montreal cu perfectiunea primei note 10 din gimnastica feminina. Si n-a avut nimeni nicio indoiala ca era cu adevarat tot ce putea fi mai bun in gimnastica acelui moment. De cate ori ma uitam la cate un concurs de gimnastica stiam ca daca ia 10 sau foarte aproape de nota aia, acel sportiv este cel mai bun.

M-am uitat zilele astea la Campionatele Europene de gimnastica. Am vazut executii bune, dar am avut impresia ca nimeni de la Urzica si Suciu incoace n-au mai imblanzit cu adevarat naravasul cal cu manere in ultimii ani.  Si parca mi-e dor sa vad solul fetelor cutremurand sala prin energia si perfectiunea romancelor. Si mi-e dor sa vad nota 10 pe tabela de scor. Mi-e dor sa vad exercitiile perfecte ale chinezilor de la bara fixa notate cu aceasta nota, pentru ca le merita. Si sa vad micutele papusi chineze zburand printre barele paralelelor pentru acele doua cifre care dau masura valorii. Noul cod de punctaj al gimnasticii, cu notele lui de 15.500, ne-a adus cu picioarele pe pamant, setand clar ca nu exista perfectiunea. In gimnastica, imi place sa cred ca ea exista. Asta pentru ca fiecare exercitiu are in spatele lui mii de ore de antrenament si acel moment, cel in care sportivul si aparatul sunt fata in fata, este momentul perfectiunii. Atunci, in acel moment, acel om da tot ce are mai bun in el. Alin Jivan, la microfonul TVR, spunea ca Flavius Kocsi isi revedea execitiul la cal in minte si se plangea ca rateaza. In capul lui, rateaza. Asa ca…inca un antrenament, pana elimina ratarea din minte, ca sa stie sigur ca nu va exista cea din concurs. Asa ca…vreau nota 10 inapoi, ca sa mai pot aplauda perfectiunea.

La mai mare…zic

La pauza meciului de la Constanta, Dumitru Dragomir a decis sa plece. Inteleapta mutare! Nu de alta, dar de ce sa stai sa vezi cum se darama o constructie la  a carei fundatie ai pus si tu mana? Daca, Doamne fereste, ii trece prin cap cuiva sa cheme Inspectoratul in constructii si sa te puna sa o iei de la capat? Asa ca…a plecat. La iesirea de pe stadion, un suporter suparat a inceput sa tipe la el si sa-l injure. Reactia lui Dragomir a venit foarte natural: “Ma tampitule, eu joc?” N-am mai auzit replica omului, dar eu i-as fi spus “nu, dar n-ar fi rau sa o faceti”.

Adevarul e ca omul era tampit. Ca noi toti ceilalti, de altfel. Toti aia care ne ducem inca si tremuram in frig pe stadion suntem tampiti. Cand iesim in pietele oraselor vopsiti pe fata suntem chiar si mai tampiti, pentru ca atunci credem ca avem cea mai buna echipa si ca merita toata dragostea noastra. Stiu, esti suporter doar atunci cand esti langa echipa ta la bine si la greu. Sa fii suporter de “nationala” e ca o casnicie si iti da si confortul psihic ca nu vei divorta niciodata, atata timp cat se va juca fotbal pe pamant. Dar ca sa fiu acolo si maine, cand iti este tie greu, vreau sa aud, Mutule, Lobont, Rat…vreau sa aud un “ne pare rau, astazi nu ne-a iesit nimic, asta ne este valoarea.” Vreau sa vad ca suntem respectati noi, toti aia care suferim pentru sau scriem despre voi. Nu stiu in ce alta tara jucatorii de “nationala” se rastesc la ziaristi in cadrul emisiunilor televizate. In ce alta tara cei care imbraca tricoul echipei nationale nu se comparta ca adevarati reprezentanti ai tarii lor, isi ignora sustinatorii si se comporta de parca ar fi proprietari de butic in Drumul Taberei si ar vinde cartofi. Ei bine, I have news: domnul de la care imi fac eu cumparaturile ar putea sa dea lectii de marketing si tratament aplicat clientilor. A veni la echipa nationala nu vi se cuvine, domnilor! A juca sub tricolor si a ti se canta imnul de cateva zeci de ori intr-o cariera ar trebui sa fie cea mai mare onoare pe care o poate trai un sportiv. Sa-ti bati joc de asta si sa ridici din umeri spunand “asta e” (formulare fatalista care ne descrie ca natie si care pe mine ma face sa mor de nervi) mi se pare o tampenie, domnule Dragomir. Asa ca…da, se poate sa fim toti tampiti, dar pariem ca se gasesc pe stadion cativa care s-ar putea sa joace ceva mai bine decat titularii nostri de sambata, si care la sfarsit ne vor multumi noua, suporterilor, ca am fost langa ei si i-am sustinut?

Furii tricolore

De ani de zile imi promit mie insami ca nu ma mai uit la meciurile nationalei de fotbal. De ani de zile, la fiecare meci, strang din pumni si sar de pe fotoliu la fiecare faza. Si azi ma conving din nou ca nu merita. Nu conteaza cine si cum a dat golurile (ofsaid, autogol etc).In sport conteaza rezultatul de pe tabela si mai ales atitudinea pe care o vezi dincolo de el. Sarbii nu ne-au batut pentru ca au fost mai buni (desi sunt, ca te apuca durerea de cap cand citesti pe unde joaca baietii aia). Asa cum nici olandezii n-au fost mai buni, asta-vara, la Euro 2008. Sunt meciuri care se pierd si meciuri care nu se castiga. Atata criza de idei, atata lipsa de luciditate…

Celui ce m-a inspirat…

Prin anii ‘80, nu-mi amintesc prea bine care dintre ei, am descoperit in biblioteca tatei o carte care mi s-a insinuat sub piele, pe care am respirat-o efectiv cativa ani buni dupa aia, si care inca imi produce fiori. “Nadia”, a unicului Ioan Chirila. Am citit-o si am recitit-o de cateva zeci de ori, pana cand i-am desprins copertile, pana cand am invatat pe de rost pasaje din ea. N-am avut talent la gimnastica, dar de cate ori citeam cartea aia eram ferm convinsa ca as putea face orice. Cred ca atunci mi-a intrat in sange microbul gazetariei sportive si tot atunci am invatat adevarata forta a cuvantului. A-l citi pe Ioan Chirila poate ca nu e literatura (cum spun unii), dar e cu siguranta mostra de respect fata de meserie, fata de limba romana si fata de sport. In studentie am citit carti de interviuri ca sa invatam cum se fac, sa studiem arta de a pune intrebari (multumesc, Marcel ). Ma gandesc ca n-ar fi rau sa studiem si arta de a vedea dincolo de actul sportiv in sine, dincolo de actiunea care se petrece pe teren sau pe pista de alergare…Poate asa vom putea numara mai multi jurnalisti de calitate ale caror articole sa merite aplaudate mai mult decat injurate. Poate asa o sa intelegem mai bine motivatia care face dintr-un sportiv talentat unul de exceptie. Asta am vazut in “Nadia”, asta l-a facut pe nea Vanea sa fie altfel decat altii si sa marcheze decisiv scriitura de presa: armonia deplina intre sportiv, jurnalist si cuvant.

Sunt foarte fericita ca am in biblioteca editia originala a cartii, astept tremurand (cam asa cum o faceam in clasa a VI-a, cand citeam pe sub banca) reeditarea ei, la initiativa GSP. Marti dimineata la prima ora ma voi duce sa ma reintalnesc cu frumusetea sportului scris.