E sambata dimineata, si-as vrea sa fac altceva. Pentru ca e soare, pentru ca e primavara si pentru ca m-am saturat de Bucuresti si de asfaltul lui fara noima. Asa ca laud initiativa prietenei mele care spune “hai sa iesim din oras, sa mergem in alta parte, sa vedem altceva…”
Fara sa vrem neaparat, fara sa stim exact unde trebuie sa ajungem, ne-am inscris pe drumul care duce la Targoviste. Orasul asta a avut mereu ceva mistic in el, din punctul meu de vedere. Fosta cetate de scaun a Tarii Romanesti vreme de trei secole, Targoviste ascunde sub fiecare piatra istorie si nume de domnitori care au marcat decisiv existenta acestei tari, atat cultural, cat si “razboinic”: Vlad Tepes, Radu cel Frumos (sau cel Mare, depinde ce carte de istorie citesti), Petru Cercel si fiul lui, nimeni altul decat Mihai Viteazul. In istoria mult mai prozaica a zilelor noastre, e orasul in care au vazul lumina zilei Alexandru Bratescu-Voinesti, I.H Radulescu, Cornel Dinu si fostul premier Stolojan. Imi place ceva mai mult istoria cand vine vorba de Tepes si Mihai Viteazul…
Parca niciodata nu mi-a fost mai clar in ultimii ani ca vine primavara. Drumul pana la Targoviste e marginit de campuri verzi si dealurile Tarii Romanesti sunt parca mai linistite ca niciodata. Tufe de merisor inflorit pigmenteaza rosu aprins verdele de fond si iti vine sa tragi pe dreapta sa jefuiesti tufa (am facut asta la intoarcere si am regretat: s-au ofilit pana la Bucuresti). Nu-mi venea sa cred ca, pe distante de kilometri intregi, nu era nicio masina in fata sau in spatele nostru!
Stiu…suna foarte poetic. Prietena mea cu care am facut excursia m-ar trage de maneca: “de drum nu spui nimic?” Nu spun. Nu pentru ca nu e frustrant sa mergi pe un drum national cu maxim 70 km/h si cu frica ca urmatoarea groapa te arunca pe contrasens. E enervant de-a binelea, nu doar frustrant, sa faci 80 km intr-o ora si jumatate. Si e la fel de frustrant sa fii nevoit sa apelezi la metoda “da geamul jos sa aflam cum ajungem la Manastirea Dealu”, pentru ca nu exista NICIUN indicator care sa te ajute sa ajungi acolo. Absolut niciunul! Dar…nu spun nimic de drum. Si asta pentru ca, ajunse la destinatie, am intrat pe poarta Raiului.
Manastirea Dealu strajuieste fosta cetate de scaun de pe o inaltime. Ctitorita de Radu cel Mare intre 1499-1501, a fost gazda primei tiparituri de pe actualul teritoriu al Romaniei, un Liturghier. Istoria ei zbuciumata aduna langa altar si armele, fiind, pe rand, lagar de prizonieri, scoala de soldati, scoala de copii de trupa si liceu militar, toate astea in perioada 1877 – 1940. Din vechiul ansamblu monahal s-a mai pastrat doar biserica, care adaposteste ramasitele pamantesti ale lui Radu cel Mare si ale lui Mihai Viteazul.
Dincolo de istoria ei seculara, manastirea e oaza de liniste pe care ai visat-o mereu in lumea nebuna in care traim. In momentul in care am intrat pe poarta am avut senzatia ca suntem in alta lume. Cum oare a reusit Dumnezeu sa adune atata liniste si frumusete intr-un singur loc? Ai senzatia ca, daca intinzi mana, atingi cerul, ca esti mai aproape de ingeri cu fiecare pas pe care il faci prin curte (perfect intretinuta, apropo). Nu cred ca vreodata mi s-a intamplat sa intru intr-o biserica de manastire si sa nu aud macar un glas ridicat, un telefon sunand sau ceva similar. Ei bine…s-a intamplat aici. Toti cei pe care i-am intalnit in curtea bisericii vorbeau in soapta, de parca le era frica sa nu tulbure istoria si impacarea aia nemaipomenita care iti intra prin toti porii, pe care doar in incinta manastirilor am gasit-o. M-am simtit in jumatatea de ora petrecuta la Manastirea Dealu de parca o mana divina mi-a aratat drumul catre liniste. Si am multumit acelei Divinitati ca m-a ajutat sa ating o particica din inima Raiului.
