Aveam 2 ani cand ne-am vazut prima data. Eu – mica, creata, cu parul lipit de cap si stalcind cuvintele, nestiind cine e ea si ce caut eu acolo. Ea – imensa, cu tenul albastru de cerneala, fara sa constate ca mai are un musafir. Am mai crescut si ma intorceam in fiecare an (uneori, de doua ori pe an) ca sa-i arat ca nu am uitat-o, ca e importanta pentru mine. In fiecare vara ma intorceam sa-i declar cat de mult o iubesc si sa-mi las talpile mangaiate de mana ei alba de spuma. In tren, inchideam ochii cand ajungeam pe la Cernavoda si inspiram adanc, doar-doar o sa simt mirosul ala de alge si apa sarata, inconfundabil. Ma lasa sa fur liniste din imensitatea ei, chiar si cand era furioasa si lovea plaja cu valuri mari de care nu ma putea apropia. Intotdeauna ma intorceam acasa plina de forta interioara, de liniste, de increderea ca pot face orice.
Zilele astea mi-e dor de ea. Mi-e dor de marea mea.
