Unui prieten…

Cand l-am cunoscut il detestam. Mi se parea increzut, consideram ca cei 1.86m nu-i dau dreptul sa se uite de sus in jos, la noi, muritorii de rand. Nici macar faptul ca vrajea mingea de baschet intr-un mod in care nu imi imaginam ca se poate in Romania nu ma impresiona. Ma enerva ca vorbea putin, aproape deloc, ca respingea dialogul cu presa si, cu toate astea, avea o relatie buna cu ea. Cand l-am cunoscut mai bine, am descoperit ca, de fapt, e un prieten minunat. Simpla lui prezenta facea timpul sa curga altfel, parca mai relaxat, punea putina ordine in viata mea cea mereu agitata. N-a fost nimic intre noi, in sensul romantic al cuvantului, si habar n-am de ce. Cred ca pur si simplu “nu s-au pupat zimtii”, cum spune o cunostinta de-a mea. Au trecut ani de cand ne stim, si in continuare vocea lui care intreaba “ce mai faci” face viata mea sa fie mai linistita, sa nu mai conteze agitatia din jur. Ani de zile as fi jurat ca nu e in stare sa aiba o relatie serioasa si sa se implice total in altceva decat baschet. Acum…cand il vad langa fiica lui am cel mai bun exemplu ca drumurile fiecaruia se deschid cand e momentul, nu cand il fortam noi sa fie. Si inca ii mai multumesc pentru ca ma ajuta sa fiu eu.