Astept sa-mi treaca…

…senzatia de asteptare. Am pierdut 4 ani spunand ca nu vreau nimic si ca nu astept nimic. De la nimeni, niciodata. Pentru ca jurasem ca nu voi mai fi niciodata atat de slaba, ca nu voi mai lasa pe nimeni niciodata sa ajunga atat de aproape de mine. Si am ridicat in jurul meu niste ziduri inalte si groasa, sa ma asigur ca sunt protejata. De oameni, de perspectiva de a avea incredere, de atingere, de indragosteala…

Nu stiu cum si in ce fel, un om a trecut de zidurile mele. Daca ma gandesc bine, nu cred ca le-a vazut. Si oricum nu il interesau. M-a recreat din mine insami, fara sa stiu cum, fara sa ceara voie, fara sa faca din asta un scop. Mi-a umplut viata de zambet si mi-a atins sufletul incet si profund. Fara sa stiu si fara sa vreau, l-am gasit mai aproape de mine decat eram pregatita, si asta ma face sa zambesc. Zambesc pentru ca am realizat ca noi, ca specie, suntem facuti sa iubim, sa ne crestem sufletul la lumina unui zambet. Si zambesc pentru ca jocul meu de-a Dumnezeu s-a dovedit a fi o farsa. Singurul om pe care am fost sigura ca-l tin dincolo de zid s-a dovedit a fi singurul care l-a putut darama, caramida cu caramida. Acum stiu ca asta s-a intamplat pentru ca singurul lucru care a contat, pentru amandoi, a fost ca celuilalt sa-i fie bine. Inchid ochii uneori si incerc sa-mi imprim pe piele o atingere si pe creier un cuvant care mi-a facut bine, care m-a facut sa ma simt speciala. “Sa-ti amintesti asta, doar asta ramane”. Avea dreptate.

Si-astept sa-mi treaca de drag si dor de tine…

Unui prieten…

Cand l-am cunoscut il detestam. Mi se parea increzut, consideram ca cei 1.86m nu-i dau dreptul sa se uite de sus in jos, la noi, muritorii de rand. Nici macar faptul ca vrajea mingea de baschet intr-un mod in care nu imi imaginam ca se poate in Romania nu ma impresiona. Ma enerva ca vorbea putin, aproape deloc, ca respingea dialogul cu presa si, cu toate astea, avea o relatie buna cu ea. Cand l-am cunoscut mai bine, am descoperit ca, de fapt, e un prieten minunat. Simpla lui prezenta facea timpul sa curga altfel, parca mai relaxat, punea putina ordine in viata mea cea mereu agitata. N-a fost nimic intre noi, in sensul romantic al cuvantului, si habar n-am de ce. Cred ca pur si simplu “nu s-au pupat zimtii”, cum spune o cunostinta de-a mea. Au trecut ani de cand ne stim, si in continuare vocea lui care intreaba “ce mai faci” face viata mea sa fie mai linistita, sa nu mai conteze agitatia din jur. Ani de zile as fi jurat ca nu e in stare sa aiba o relatie serioasa si sa se implice total in altceva decat baschet. Acum…cand il vad langa fiica lui am cel mai bun exemplu ca drumurile fiecaruia se deschid cand e momentul, nu cand il fortam noi sa fie. Si inca ii mai multumesc pentru ca ma ajuta sa fiu eu.