Ti-a intrat vreodata un ghimpe in picior? Sau, mai rau, sub unghie? Te doare de-ti vine sa mori, dar il scoti si zici ca trece. Aiurea! Locul de unde ai scos tepul cel enervant ramane dureros si sensibil, o vreme te vei feri sa calci pe acel picior sau sa folosesti acel deget.Ce te enerveaza cel mai tare e ca nu-ti amintesti cum s-a intamplat asta si unde, ca sa te feresti pe viitor.
Cam asa se intampla si cu unii oameni. La un moment dat incerci sa-i scoti din suflet, si constati ca nu stii cum au ajuns acolo. Te credeai in siguranta, jurasei ca asta nu se va intampla. Si revelatia lui “noi” te loveste ca un marfar. Pentru ca habar n-ai cand a devenit omul ala atat de important pentru tine. Discutia despre decizii logice si emotionale devine inutila, nu stii decat ca te doare locul ala de unde ai scos ghimpele. Si nu stii daca sa te bucuri ca nu mai ai ghimpele care te deranja sau sa plangi ca te doare absenta lui.
Daca am fi convinsi ca nu dorim acel “noi”, discutia n-ar mai exista, nu crezi?
Pentru ca atunci ai scoate ghimpele si nu te-ar mai interesa daca te doare sau nu locul, daramite sa te gandesti ca iti lipseste…
Si rana lasata de ghimpele acela consideri ca nu poate fi vindecata? Stii doar: in dragoste si razboi totul este permis:). Daca acel “noi” nu are nici o sansa si suntem convinsi ca nu il dorim, atunci urma ghimpelui o sa dispara usor. Dar daca acel “noi” sta sub umbra intrebarii “ce ar putea sa fie?” atunci ghimpele va ramane infipt in deget pana cand vom primi raspunsul la aceasta intrebare.
frumos grăieşti tu!