Alegerea ta

Ce se intampla cu relatiile care se termina brusc? Incetezi sa-l mai iubesti pe celalalt? Iti stergi din suflet toate momentele in care ai simtit ca poti atinge cerul doar pentru ca stiai ca e langa tine? Uiti toate certurile minunate care te-au facut sa progresezi ca om? Nu cred asta. Cred ca iubirile nu se pierd, ci doar se transforma. Nu-l iubesti mai putin, il iubesti altfel. Il iubesti pentru ceea ce a insemnat pentru tine si-i multumesti pentru ca a facut parte din viata ta. Daca asta nu se intampla e si din vina ta, inseamna ca te-ai lasat coplesit de partea urata si ai uitat ca ai facut totul prin libera ta alegere. Tu ai ales sa ramai in acea relatie, chiar si atunci cand nu mai era ceea ce tu voiai. Nu conteaza cine alege sa termine relatia, important e ca ea se incheie. E important ce ramane dupa ea, ce alegi tu sa fii dupa. Obsesiv cuvant…alegere…

Azi am facut o incursiune in trecutul meu recent. Si ma bucur sa gasesc un loc cald in gandul meu pentru relatia aia.

Publicat în:  on aprilie 16, 2009 at 19:09 Comentarii (2)

In inima Raiului

E sambata dimineata, si-as vrea sa fac altceva. Pentru ca e soare, pentru ca e primavara si pentru ca m-am saturat de Bucuresti si de asfaltul lui fara noima. Asa ca laud initiativa prietenei mele care spune “hai sa iesim din oras, sa mergem in alta parte, sa vedem altceva…”

Fara sa vrem neaparat, fara sa stim exact unde trebuie sa ajungem, ne-am inscris pe drumul care duce la Targoviste. Orasul asta a avut mereu ceva mistic in el, din punctul meu de vedere. Fosta cetate de scaun a Tarii Romanesti vreme de trei secole, Targoviste ascunde sub fiecare piatra istorie si nume de domnitori care au marcat decisiv existenta acestei tari, atat cultural, cat si “razboinic”: Vlad Tepes, Radu cel Frumos (sau cel Mare, depinde ce carte de istorie citesti), Petru Cercel si fiul lui, nimeni altul decat Mihai Viteazul. In istoria mult mai prozaica a zilelor noastre, e orasul in care au vazul lumina zilei Alexandru Bratescu-Voinesti, I.H Radulescu, Cornel Dinu si fostul premier Stolojan. Imi place ceva mai mult istoria cand vine vorba de Tepes si Mihai Viteazul…

Parca niciodata nu mi-a fost mai clar in ultimii ani ca vine primavara. Drumul pana la Targoviste e marginit de campuri verzi si dealurile Tarii Romanesti sunt parca mai linistite ca niciodata. Tufe de merisor inflorit pigmenteaza rosu aprins verdele de fond si iti vine sa tragi pe dreapta sa jefuiesti tufa (am facut asta la intoarcere si am regretat: s-au ofilit pana la Bucuresti). Nu-mi venea sa cred ca, pe distante de kilometri intregi, nu era nicio masina in fata sau in spatele nostru!

Stiu…suna foarte poetic. Prietena mea cu care am facut excursia m-ar trage de maneca: “de drum nu spui nimic?” Nu spun. Nu pentru ca nu e frustrant sa mergi pe un drum national cu maxim 70 km/h si cu frica ca urmatoarea groapa te arunca pe contrasens. E enervant de-a binelea, nu doar frustrant, sa faci 80 km intr-o ora si jumatate. Si e la fel de frustrant sa fii nevoit sa apelezi la metoda “da geamul jos sa aflam cum ajungem la Manastirea Dealu”, pentru ca nu exista NICIUN indicator care sa te ajute sa ajungi acolo. Absolut niciunul! Dar…nu spun nimic de drum. Si asta pentru ca, ajunse la destinatie, am intrat pe poarta Raiului.

Manastirea Dealu strajuieste fosta cetate de scaun de pe o inaltime. Ctitorita de Radu cel Mare intre 1499-1501, a fost gazda primei tiparituri de pe actualul teritoriu al Romaniei, un Liturghier. Istoria ei zbuciumata aduna langa altar si armele, fiind, pe rand, lagar de prizonieri, scoala de soldati, scoala de copii de trupa si liceu militar, toate astea in perioada 1877 – 1940. Din vechiul ansamblu monahal s-a mai pastrat doar biserica, care adaposteste ramasitele pamantesti ale lui Radu cel Mare si ale lui Mihai Viteazul.

Dincolo de istoria ei seculara, manastirea e oaza de liniste pe care ai visat-o mereu in lumea nebuna in care traim. In momentul in care am intrat pe poarta am avut senzatia ca suntem in alta lume. Cum oare a reusit Dumnezeu sa adune atata liniste si frumusete intr-un singur loc? Ai senzatia ca, daca intinzi mana, atingi cerul, ca esti mai aproape de ingeri cu fiecare pas pe care il faci prin curte (perfect intretinuta, apropo). Nu cred ca vreodata mi s-a intamplat sa intru intr-o biserica de manastire si sa nu aud macar un glas ridicat, un telefon sunand sau ceva similar. Ei bine…s-a intamplat aici. Toti cei pe care i-am intalnit in curtea bisericii vorbeau in soapta, de parca le era frica sa nu tulbure istoria si impacarea aia nemaipomenita care iti intra prin toti porii, pe care doar in incinta manastirilor am gasit-o. M-am simtit in jumatatea de ora petrecuta la Manastirea Dealu de parca o mana divina mi-a aratat drumul catre liniste. Si am multumit acelei Divinitati ca m-a ajutat sa ating o particica din inima Raiului.

Publicat în:  on aprilie 11, 2009 at 22:34 Scrieti un comentariu

Vreau inapoi nota 10

De cand ma stiu, nota 10 a fost simbolul perfectiunii. Sa iei un 10 era marturie a faptului ca esti cel mai bun, ca stii cel mai mult, ca ai executat cel mai bine un exercitiu la ora de gimnastica. Nadia a intrat in istorie la Montreal cu perfectiunea primei note 10 din gimnastica feminina. Si n-a avut nimeni nicio indoiala ca era cu adevarat tot ce putea fi mai bun in gimnastica acelui moment. De cate ori ma uitam la cate un concurs de gimnastica stiam ca daca ia 10 sau foarte aproape de nota aia, acel sportiv este cel mai bun.

M-am uitat zilele astea la Campionatele Europene de gimnastica. Am vazut executii bune, dar am avut impresia ca nimeni de la Urzica si Suciu incoace n-au mai imblanzit cu adevarat naravasul cal cu manere in ultimii ani.  Si parca mi-e dor sa vad solul fetelor cutremurand sala prin energia si perfectiunea romancelor. Si mi-e dor sa vad nota 10 pe tabela de scor. Mi-e dor sa vad exercitiile perfecte ale chinezilor de la bara fixa notate cu aceasta nota, pentru ca le merita. Si sa vad micutele papusi chineze zburand printre barele paralelelor pentru acele doua cifre care dau masura valorii. Noul cod de punctaj al gimnasticii, cu notele lui de 15.500, ne-a adus cu picioarele pe pamant, setand clar ca nu exista perfectiunea. In gimnastica, imi place sa cred ca ea exista. Asta pentru ca fiecare exercitiu are in spatele lui mii de ore de antrenament si acel moment, cel in care sportivul si aparatul sunt fata in fata, este momentul perfectiunii. Atunci, in acel moment, acel om da tot ce are mai bun in el. Alin Jivan, la microfonul TVR, spunea ca Flavius Kocsi isi revedea execitiul la cal in minte si se plangea ca rateaza. In capul lui, rateaza. Asa ca…inca un antrenament, pana elimina ratarea din minte, ca sa stie sigur ca nu va exista cea din concurs. Asa ca…vreau nota 10 inapoi, ca sa mai pot aplauda perfectiunea.

Publicat în:  on aprilie 5, 2009 at 13:15 Comentarii (1)