Marea mea

Aveam 2 ani cand ne-am vazut prima data. Eu – mica, creata, cu parul lipit de cap si stalcind cuvintele, nestiind cine e ea si ce caut eu acolo. Ea – imensa, cu tenul albastru de cerneala, fara sa constate ca mai are un musafir. Am mai crescut si ma intorceam in fiecare an (uneori, de doua ori pe an) ca sa-i arat ca nu am uitat-o, ca e importanta pentru mine. In fiecare vara ma intorceam sa-i declar cat de mult o iubesc si sa-mi las talpile mangaiate de mana ei alba de spuma. In tren, inchideam ochii cand ajungeam pe la Cernavoda si inspiram adanc, doar-doar o sa simt mirosul ala de alge si apa sarata, inconfundabil. Ma lasa sa fur liniste din imensitatea ei, chiar si cand era furioasa si lovea plaja cu valuri mari de care nu ma putea apropia. Intotdeauna ma intorceam acasa plina de forta interioara, de liniste, de increderea ca pot face orice.

Zilele astea mi-e dor de ea. Mi-e dor de marea mea.

Scrisoarea lui Chirila

Un prieten mi-a trimis pe mail scrisoarea catre liceeni a lui Tudor Chirila. Da, are dreptate, noi am pierdut pentru ca n-am stiut cat de puternici suntem, pentru ca ne-am folosit inteligenta in directii fara sens. N-am stiut sa luptam pentru ceea ce am vrut si a fost si mai comod sa nu o facem. Asa ca…va propun un experiment: cati dintre noi au citit o carte in ultima saptamana? Cand ati fost ultima data la teatru?…. Mda…asa m-am gandit si eu. Oricat de trist ar parea demersul, Chirila are dreptate si scrisoarea lui ar putea fi manifestul generatiei ce vine. Eu una il sustin.

Astept sa-mi treaca…

…senzatia de asteptare. Am pierdut 4 ani spunand ca nu vreau nimic si ca nu astept nimic. De la nimeni, niciodata. Pentru ca jurasem ca nu voi mai fi niciodata atat de slaba, ca nu voi mai lasa pe nimeni niciodata sa ajunga atat de aproape de mine. Si am ridicat in jurul meu niste ziduri inalte si groasa, sa ma asigur ca sunt protejata. De oameni, de perspectiva de a avea incredere, de atingere, de indragosteala…

Nu stiu cum si in ce fel, un om a trecut de zidurile mele. Daca ma gandesc bine, nu cred ca le-a vazut. Si oricum nu il interesau. M-a recreat din mine insami, fara sa stiu cum, fara sa ceara voie, fara sa faca din asta un scop. Mi-a umplut viata de zambet si mi-a atins sufletul incet si profund. Fara sa stiu si fara sa vreau, l-am gasit mai aproape de mine decat eram pregatita, si asta ma face sa zambesc. Zambesc pentru ca am realizat ca noi, ca specie, suntem facuti sa iubim, sa ne crestem sufletul la lumina unui zambet. Si zambesc pentru ca jocul meu de-a Dumnezeu s-a dovedit a fi o farsa. Singurul om pe care am fost sigura ca-l tin dincolo de zid s-a dovedit a fi singurul care l-a putut darama, caramida cu caramida. Acum stiu ca asta s-a intamplat pentru ca singurul lucru care a contat, pentru amandoi, a fost ca celuilalt sa-i fie bine. Inchid ochii uneori si incerc sa-mi imprim pe piele o atingere si pe creier un cuvant care mi-a facut bine, care m-a facut sa ma simt speciala. “Sa-ti amintesti asta, doar asta ramane”. Avea dreptate.

Si-astept sa-mi treaca de drag si dor de tine…

Unui prieten…

Cand l-am cunoscut il detestam. Mi se parea increzut, consideram ca cei 1.86m nu-i dau dreptul sa se uite de sus in jos, la noi, muritorii de rand. Nici macar faptul ca vrajea mingea de baschet intr-un mod in care nu imi imaginam ca se poate in Romania nu ma impresiona. Ma enerva ca vorbea putin, aproape deloc, ca respingea dialogul cu presa si, cu toate astea, avea o relatie buna cu ea. Cand l-am cunoscut mai bine, am descoperit ca, de fapt, e un prieten minunat. Simpla lui prezenta facea timpul sa curga altfel, parca mai relaxat, punea putina ordine in viata mea cea mereu agitata. N-a fost nimic intre noi, in sensul romantic al cuvantului, si habar n-am de ce. Cred ca pur si simplu “nu s-au pupat zimtii”, cum spune o cunostinta de-a mea. Au trecut ani de cand ne stim, si in continuare vocea lui care intreaba “ce mai faci” face viata mea sa fie mai linistita, sa nu mai conteze agitatia din jur. Ani de zile as fi jurat ca nu e in stare sa aiba o relatie serioasa si sa se implice total in altceva decat baschet. Acum…cand il vad langa fiica lui am cel mai bun exemplu ca drumurile fiecaruia se deschid cand e momentul, nu cand il fortam noi sa fie. Si inca ii mai multumesc pentru ca ma ajuta sa fiu eu.

Mi-e dor…

…de ciresele culese si mancate direct in copac, cu un ochi spre casa proprietarului;

…de patinele cu rotile (cele clasice, cu patru roti) si de concursurile din fata blocului, pe care le castigam datorita inspiratiei mamei de a ma duce sa fac patinaj;

…de excursiile din liceu, cand dormeam cinci ore in doua nopti, faceam cartofi prajiti la ceaun si dormeam sase in pat;

…de scrisorile pe care le scriam pentru colegele mele si de incredibila solidaritate de gasca pe care n-am mai gasit-o niciodata de atunci;

…de vocea bunicii trezindu-ma, chiar daca dormisem trei ore, si chemandu-ma sa mananc cea mai buna salata pe care as fi putut sa o visez;

…de painea neagra fierbinte pentru care stateam pana la doua noaptea treze, ca sa mancam “coltul” (paine era rotunda )

…de sarutul marii pe glezne dimineata la sapte, imediat dupa ce intram in casa la nenea Nelu, la jumatate de ora dupa ce pusesem piciorul pe peronul garii din Constanta;

…de noptile in care faceam planuri de afaceri in mijlocul sufrageriei, cu prieteni niciodata uitati, dar ramasi undeva…

…de senzatia ca se comprima timpul cand ne intalnim si ca lumea toata se opreste ca sa ne arate cat de simplu e totul;

…de iubirea fara semne de intrebare si fara cuvinte nespuse;

…de lucruri simple si atat de la indemana, incat ma intreb ce m-a oprit sa-mi fie dor de ele pana acum.

Mes omages…

N-am fost niciodata fanul lui, in sensul dus la extrem. N-am purtat niciodata o manusa alba si palarie, nu am invatat niciodata pe de rost miscarile de dans. Dar i-am ascultat muzica si am respectat dimensiunea uriasa a urmei lasate in lumea muzicii. In anii ‘90 totul se raporta la Michael Jackson: e mai bun, canta mai bine, se vinde mai bine? N-a mai lansat de mult un album, a devenit o fiugura ciudata si controversata, a pierdut toata averea fabuloasa stransa in ani de cariera. Toate astea au fost sterse intr-o secunda de vestea mortii lui. Nu mai conteaza ce culoare avea pielea lui, ci cat de important a fost el ca muzician. Si a fost urias. Orice alt cuvant e de prisos.

Barbati, eterne minuni…

N-am inteles niciodata de ce unele lucruri se intampla ciclic. De exemplu, de ce toti barbatii pe care eu i-am iubit (sau care macar mi-au placut foarte mult) si care m-au parasit s-au intors la mine la un moment dat. Si asta se intampla dupa ani de zile, adica atunci cand pasiune, euforia, sentimentele si tot ce mai vine la pachet s-au mai dus, dupa ce ni s-au mai intamplat la amandoi niste lucruri si am mai trait niste povesti.  Si dupa ce ma face praf si pleaca victorios cu vreo duduie de brat (de care bineinteles ca eu am aflat mai repede decat era el confortabil), se intoarce sa-mi spuna ce femeie desteapta si deosebita sunt eu. Hai zau! Pai desteapta sunt cam de cand am invatat sa citesc, si asta nu e meritul meu, ci al parintilor si al bunicilor, ca mi-au insuflat pasiunea pentru lectura si invatat si mi-au dezvoltat capacitatile de a gandi si de a ma exprima liber. Iar la 20 de ani aratam mult mai bine decat arat acum, serios vorbesc! Si hai sa fim seriosi: la 20 de ani niciun barbat nu se uita intai la cat de desteapta e partenera lui de conversatie, ci face eforturi sa-si ridice privirea din decolteul ei. Noroc ca al meu n-a fost niciodata prea generos (de decolteu e vorba). Ce n-am inteles este…de ce vin inapoi baietii astia. In capul meu, orice “divort” se intampla din vina ambelor parti, asa ca mi-am asumat partea mea de vina si am decis ca a ramane civilizati si in relatii bune e dovada de respect pentru povestea frumoasa care s-a incheiat. Cu un singur barbat din viata mea nu am tinut legatura deloc, nu am numarul lui de telefon si sper sa ne intalnim cat mai rar posibil, si asta nu pentru ca il urasc, ci pentru ca l-as iubi din nou. Si stau si ma intreb daca nu cumva e vina mea si eu sunt cea care genereaza confuzii. Adica…daca n-am aruncat cu farfuria la momentul ala oare asta i-a dat de inteles ca se poate intoarce in viata mea oricand?

Lectia lui Guardiola

Cu cativa ani in urma (nu foarte multi, doar vreo 3) spuneam intr-un interviu de promovare pe o pozitie superioara ca imi doresc ca echipa pe care o voi conduce sa semene cu Barcelona: o suma de individualitati potential sau confirmat valoroase, dar care sunt sclipitori doar cand joaca impreuna, cand echipa ca intreg reprezinta suma calitatilor lor. Nu stiu daca am reusit sa realizez asta, sa scot din oamenii mei ce au avut mai bun si sa fac din ei cea mai buna echipa. Stiu doar ca, uitandu-ma la Barcelona 2009, asta e reteta succesului. Suntem egali cu zero daca nu stim ce putem face si daca nu este cineva care sa valorifice potentialul pe care il avem. N-ati avut niciodata un sef care va spunea “nu stii sa faci asta, nu esti bun de nimic”? Si uneori nici nu e nevoie sa-ti spuna. Am auzit zeci de candidati care spun ca sunt motivati sa performeze la nivel maxim daca li se recunosc meritele si daca le place ce fac. Cheia succesului catalanilor a fost mereu in mana lui Pep Guardiola. Un tip care isi iubeste meseria si care le-a transmis asta si celor pe care ii antreneaza. Fotbalul Barcelonei seamana cu cel jucat in curtea scolii de colegii mei de la Sc. gen 13: e plin de pasiune, e frumusetea jocului in sine. Cand a plecat de la Arsenal, se auzeau voci care spuneau despre Henry ca si-a incheiat cariera, ca e terminat, ca a facut o greseala mergand pe Camp Nou. Impreuna cu Messi si Eto’o, francezul a inscris mai mult de jumatate din golurile Barcelonei in acest sezon. Nu conteaza ce spun cei din jur, daca exista cineva care crede in tine si te pune la locul potrivit vei fi cel mai bun.

Fotbalul e inspiratie si talent. Dincolo de succesul enorm al Barcei din acest sezon se ascunde multa munca, foarte multa munca. Inspiratia vine de dincolo de banca tehnica, incepe in departamentul de scouting al catalanilor. Omuletii aia pe care nu-i stie nimeni sunt cei care l-au adus pe Messi, care l-au gasit pe Xavi, pe Iniesta…Ca si in management…nu e totul sa recrutezi oameni buni, e esential sa stii ce sa faci cu ei. Fara efortul de a-i intelege si de a sti pe ce buton sa apesi ca sa eliberezi toate energiile acelei persoane, s-ar putea sa ai in “curte” un recrut fantastic, dar caruia tu sa-i inchei cariera glorios spunandu-i “nu esti bun pentru asta, lasa-te”.

Ghimpele din suflet

Ti-a intrat vreodata un ghimpe in picior? Sau, mai rau, sub unghie? Te doare de-ti vine sa mori, dar il scoti si zici ca trece. Aiurea! Locul de unde ai scos tepul cel enervant ramane dureros si sensibil, o vreme te vei feri sa calci pe acel picior sau sa folosesti acel deget.Ce te enerveaza cel mai tare  e ca nu-ti amintesti cum s-a intamplat asta si unde, ca sa te feresti pe viitor.

Cam asa se intampla si cu unii oameni. La un moment dat incerci sa-i scoti din suflet, si constati ca nu stii cum au ajuns acolo. Te credeai in siguranta, jurasei ca asta nu se va intampla. Si revelatia lui “noi” te loveste ca un marfar. Pentru ca habar n-ai cand a devenit omul ala atat de important pentru tine. Discutia despre decizii logice si emotionale devine inutila, nu stii decat ca te doare locul ala de unde ai scos ghimpele. Si nu stii daca sa te bucuri ca nu mai ai ghimpele care te deranja sau sa plangi ca te doare absenta lui.

Alegerea ta

Ce se intampla cu relatiile care se termina brusc? Incetezi sa-l mai iubesti pe celalalt? Iti stergi din suflet toate momentele in care ai simtit ca poti atinge cerul doar pentru ca stiai ca e langa tine? Uiti toate certurile minunate care te-au facut sa progresezi ca om? Nu cred asta. Cred ca iubirile nu se pierd, ci doar se transforma. Nu-l iubesti mai putin, il iubesti altfel. Il iubesti pentru ceea ce a insemnat pentru tine si-i multumesti pentru ca a facut parte din viata ta. Daca asta nu se intampla e si din vina ta, inseamna ca te-ai lasat coplesit de partea urata si ai uitat ca ai facut totul prin libera ta alegere. Tu ai ales sa ramai in acea relatie, chiar si atunci cand nu mai era ceea ce tu voiai. Nu conteaza cine alege sa termine relatia, important e ca ea se incheie. E important ce ramane dupa ea, ce alegi tu sa fii dupa. Obsesiv cuvant…alegere…

Azi am facut o incursiune in trecutul meu recent. Si ma bucur sa gasesc un loc cald in gandul meu pentru relatia aia.