Un om si o chitara…

Un tricou negru care arata cam ponosit. Un band format din 5 oameni. O intrare pe scena asteptata, dar cumva seaca, fara traditionalul “good evening, Bucharest” sau macar pe-aproape. Si apoi primul sunet de chitara….Nimic de adaugat, nimic de scos. Pentru doua ore, mintea mi s-a golit de orice idee care nu era legata de sunetele instrumentelor. Am avut tendinta de a inchide ochii, ca sa pot respira combinatia intre vocea guturala, joasa, si puritatea sunetelor de chitara. Dumnezeu le-a dat unor oameni talentul si puterea de a misca lumea prin sunete, iar ei au decis sa imparta asta cu noi. Chris Rea nu vorbeste mai deloc in timpul concertului, si bine face, chitara lui vorbeste pentru el -prelungire naturala a omului, nu mi-l imaginez altfel decat cu chitara in brate…. Muzica lui e un pas pe drumul spre rai (nu, nu e “the road to hell” cu siguranta) si singurul lucru la care m-am putut gandi a fost: daca asa ma simt dupa acest concert, cum va fi la vara dupa Elton John si Eric Clapton? Abia astept sa aflu…

Despre teatru…si nu numai

Daca vrei sa-ti faci creierul sa vibreze pe exact aceeasi lungime de unda cu sufletul, mergi la teatru. Si, daca tot m-am apucat de recomandari, incepe prin a vedea o piesa care o are pe Olga Tudorache in distributie. Dupa o pauza lunga de tot ce inseamna teatru (spre rusinea mea), in seara asta am vazut “Noiembrie”, piesa scrisa special pentru marea actrita. In primele minute dupa ce a intrat ea pe scena simteam ca nu respir cum trebuie, de parca mi-ar fi fost frica sa nu dispara. Sala Amfiteatru de la TNB e un spatiu magic, in acest context, e o senzatie incredibila sa fii la 2 metri distanta de niste actori ca Olga Tudorache, George Motoi…Mi-am umplut sufletul de frumos si de liniste, pentru ca Olga Tudorache nu poate fi in alta parte decat acolo, pe scena, e ca si cum spatiul ala a fost creat special ca sa-i gazduiasca harul. Cand m-am ridicat sa-i aplaud performanta actoriceasca, aveam ochii in lacrimi, si ca mine inca cativa din cei aflati in jurul meu. Si cand i-am citit pe buze soapta “Multumesc” , adresat celor ce o aplaudau, m-am oprit cu greu sa strig “noi va multumim ca impartiti cu noi atat de multa frumusete, ca ne lasati sa facem parte din cand in cand din lumea voastra miraculoasa”. Nu pot decat sa fiu fericita ca televiziunile au productii proaste, creatoare de modele de proasta calitate, pentru ca asa se explica rata de ocupare de 96% in toate teatrele din Bucuresti. Ca teatrul inseamna mai mult decat sa intri pe usa si sa surprinzi o lume in interpretarea geniala a unui mare actor…asta e altceva. Mi-am bucurat ochii vazand doamne respectabile care omagiau actul de cultura printr-o tinuta impecabila. Si mi-a fost greu sa nu le spun vecinilor mei de scaun ca atunci cand pe scena e Olga Tudorache nici macar nu respiri, daramite sa fredonezi. Si, cu toate astea, ma bucur ca ne intoarcem catre adevaratele valori clulturale, asta daca am fost cu adevarat plecati de langa ele.

In final, chiar cred ca m-am nascut in vremuri binecuvantate.

Marea mea

Aveam 2 ani cand ne-am vazut prima data. Eu – mica, creata, cu parul lipit de cap si stalcind cuvintele, nestiind cine e ea si ce caut eu acolo. Ea – imensa, cu tenul albastru de cerneala, fara sa constate ca mai are un musafir. Am mai crescut si ma intorceam in fiecare an (uneori, de doua ori pe an) ca sa-i arat ca nu am uitat-o, ca e importanta pentru mine. In fiecare vara ma intorceam sa-i declar cat de mult o iubesc si sa-mi las talpile mangaiate de mana ei alba de spuma. In tren, inchideam ochii cand ajungeam pe la Cernavoda si inspiram adanc, doar-doar o sa simt mirosul ala de alge si apa sarata, inconfundabil. Ma lasa sa fur liniste din imensitatea ei, chiar si cand era furioasa si lovea plaja cu valuri mari de care nu ma putea apropia. Intotdeauna ma intorceam acasa plina de forta interioara, de liniste, de increderea ca pot face orice.

Zilele astea mi-e dor de ea. Mi-e dor de marea mea.

Scrisoarea lui Chirila

Un prieten mi-a trimis pe mail scrisoarea catre liceeni a lui Tudor Chirila. Da, are dreptate, noi am pierdut pentru ca n-am stiut cat de puternici suntem, pentru ca ne-am folosit inteligenta in directii fara sens. N-am stiut sa luptam pentru ceea ce am vrut si a fost si mai comod sa nu o facem. Asa ca…va propun un experiment: cati dintre noi au citit o carte in ultima saptamana? Cand ati fost ultima data la teatru?…. Mda…asa m-am gandit si eu. Oricat de trist ar parea demersul, Chirila are dreptate si scrisoarea lui ar putea fi manifestul generatiei ce vine. Eu una il sustin.

Astept sa-mi treaca…

…senzatia de asteptare. Am pierdut 4 ani spunand ca nu vreau nimic si ca nu astept nimic. De la nimeni, niciodata. Pentru ca jurasem ca nu voi mai fi niciodata atat de slaba, ca nu voi mai lasa pe nimeni niciodata sa ajunga atat de aproape de mine. Si am ridicat in jurul meu niste ziduri inalte si groasa, sa ma asigur ca sunt protejata. De oameni, de perspectiva de a avea incredere, de atingere, de indragosteala…

Nu stiu cum si in ce fel, un om a trecut de zidurile mele. Daca ma gandesc bine, nu cred ca le-a vazut. Si oricum nu il interesau. M-a recreat din mine insami, fara sa stiu cum, fara sa ceara voie, fara sa faca din asta un scop. Mi-a umplut viata de zambet si mi-a atins sufletul incet si profund. Fara sa stiu si fara sa vreau, l-am gasit mai aproape de mine decat eram pregatita, si asta ma face sa zambesc. Zambesc pentru ca am realizat ca noi, ca specie, suntem facuti sa iubim, sa ne crestem sufletul la lumina unui zambet. Si zambesc pentru ca jocul meu de-a Dumnezeu s-a dovedit a fi o farsa. Singurul om pe care am fost sigura ca-l tin dincolo de zid s-a dovedit a fi singurul care l-a putut darama, caramida cu caramida. Acum stiu ca asta s-a intamplat pentru ca singurul lucru care a contat, pentru amandoi, a fost ca celuilalt sa-i fie bine. Inchid ochii uneori si incerc sa-mi imprim pe piele o atingere si pe creier un cuvant care mi-a facut bine, care m-a facut sa ma simt speciala. “Sa-ti amintesti asta, doar asta ramane”. Avea dreptate.

Si-astept sa-mi treaca de drag si dor de tine…

Unui prieten…

Cand l-am cunoscut il detestam. Mi se parea increzut, consideram ca cei 1.86m nu-i dau dreptul sa se uite de sus in jos, la noi, muritorii de rand. Nici macar faptul ca vrajea mingea de baschet intr-un mod in care nu imi imaginam ca se poate in Romania nu ma impresiona. Ma enerva ca vorbea putin, aproape deloc, ca respingea dialogul cu presa si, cu toate astea, avea o relatie buna cu ea. Cand l-am cunoscut mai bine, am descoperit ca, de fapt, e un prieten minunat. Simpla lui prezenta facea timpul sa curga altfel, parca mai relaxat, punea putina ordine in viata mea cea mereu agitata. N-a fost nimic intre noi, in sensul romantic al cuvantului, si habar n-am de ce. Cred ca pur si simplu “nu s-au pupat zimtii”, cum spune o cunostinta de-a mea. Au trecut ani de cand ne stim, si in continuare vocea lui care intreaba “ce mai faci” face viata mea sa fie mai linistita, sa nu mai conteze agitatia din jur. Ani de zile as fi jurat ca nu e in stare sa aiba o relatie serioasa si sa se implice total in altceva decat baschet. Acum…cand il vad langa fiica lui am cel mai bun exemplu ca drumurile fiecaruia se deschid cand e momentul, nu cand il fortam noi sa fie. Si inca ii mai multumesc pentru ca ma ajuta sa fiu eu.

Mi-e dor…

…de ciresele culese si mancate direct in copac, cu un ochi spre casa proprietarului;

…de patinele cu rotile (cele clasice, cu patru roti) si de concursurile din fata blocului, pe care le castigam datorita inspiratiei mamei de a ma duce sa fac patinaj;

…de excursiile din liceu, cand dormeam cinci ore in doua nopti, faceam cartofi prajiti la ceaun si dormeam sase in pat;

…de scrisorile pe care le scriam pentru colegele mele si de incredibila solidaritate de gasca pe care n-am mai gasit-o niciodata de atunci;

…de vocea bunicii trezindu-ma, chiar daca dormisem trei ore, si chemandu-ma sa mananc cea mai buna salata pe care as fi putut sa o visez;

…de painea neagra fierbinte pentru care stateam pana la doua noaptea treze, ca sa mancam “coltul” (paine era rotunda )

…de sarutul marii pe glezne dimineata la sapte, imediat dupa ce intram in casa la nenea Nelu, la jumatate de ora dupa ce pusesem piciorul pe peronul garii din Constanta;

…de noptile in care faceam planuri de afaceri in mijlocul sufrageriei, cu prieteni niciodata uitati, dar ramasi undeva…

…de senzatia ca se comprima timpul cand ne intalnim si ca lumea toata se opreste ca sa ne arate cat de simplu e totul;

…de iubirea fara semne de intrebare si fara cuvinte nespuse;

…de lucruri simple si atat de la indemana, incat ma intreb ce m-a oprit sa-mi fie dor de ele pana acum.

Mes omages…

N-am fost niciodata fanul lui, in sensul dus la extrem. N-am purtat niciodata o manusa alba si palarie, nu am invatat niciodata pe de rost miscarile de dans. Dar i-am ascultat muzica si am respectat dimensiunea uriasa a urmei lasate in lumea muzicii. In anii ‘90 totul se raporta la Michael Jackson: e mai bun, canta mai bine, se vinde mai bine? N-a mai lansat de mult un album, a devenit o fiugura ciudata si controversata, a pierdut toata averea fabuloasa stransa in ani de cariera. Toate astea au fost sterse intr-o secunda de vestea mortii lui. Nu mai conteaza ce culoare avea pielea lui, ci cat de important a fost el ca muzician. Si a fost urias. Orice alt cuvant e de prisos.

Barbati, eterne minuni…

N-am inteles niciodata de ce unele lucruri se intampla ciclic. De exemplu, de ce toti barbatii pe care eu i-am iubit (sau care macar mi-au placut foarte mult) si care m-au parasit s-au intors la mine la un moment dat. Si asta se intampla dupa ani de zile, adica atunci cand pasiune, euforia, sentimentele si tot ce mai vine la pachet s-au mai dus, dupa ce ni s-au mai intamplat la amandoi niste lucruri si am mai trait niste povesti.  Si dupa ce ma face praf si pleaca victorios cu vreo duduie de brat (de care bineinteles ca eu am aflat mai repede decat era el confortabil), se intoarce sa-mi spuna ce femeie desteapta si deosebita sunt eu. Hai zau! Pai desteapta sunt cam de cand am invatat sa citesc, si asta nu e meritul meu, ci al parintilor si al bunicilor, ca mi-au insuflat pasiunea pentru lectura si invatat si mi-au dezvoltat capacitatile de a gandi si de a ma exprima liber. Iar la 20 de ani aratam mult mai bine decat arat acum, serios vorbesc! Si hai sa fim seriosi: la 20 de ani niciun barbat nu se uita intai la cat de desteapta e partenera lui de conversatie, ci face eforturi sa-si ridice privirea din decolteul ei. Noroc ca al meu n-a fost niciodata prea generos (de decolteu e vorba). Ce n-am inteles este…de ce vin inapoi baietii astia. In capul meu, orice “divort” se intampla din vina ambelor parti, asa ca mi-am asumat partea mea de vina si am decis ca a ramane civilizati si in relatii bune e dovada de respect pentru povestea frumoasa care s-a incheiat. Cu un singur barbat din viata mea nu am tinut legatura deloc, nu am numarul lui de telefon si sper sa ne intalnim cat mai rar posibil, si asta nu pentru ca il urasc, ci pentru ca l-as iubi din nou. Si stau si ma intreb daca nu cumva e vina mea si eu sunt cea care genereaza confuzii. Adica…daca n-am aruncat cu farfuria la momentul ala oare asta i-a dat de inteles ca se poate intoarce in viata mea oricand?

Lectia lui Guardiola

Cu cativa ani in urma (nu foarte multi, doar vreo 3) spuneam intr-un interviu de promovare pe o pozitie superioara ca imi doresc ca echipa pe care o voi conduce sa semene cu Barcelona: o suma de individualitati potential sau confirmat valoroase, dar care sunt sclipitori doar cand joaca impreuna, cand echipa ca intreg reprezinta suma calitatilor lor. Nu stiu daca am reusit sa realizez asta, sa scot din oamenii mei ce au avut mai bun si sa fac din ei cea mai buna echipa. Stiu doar ca, uitandu-ma la Barcelona 2009, asta e reteta succesului. Suntem egali cu zero daca nu stim ce putem face si daca nu este cineva care sa valorifice potentialul pe care il avem. N-ati avut niciodata un sef care va spunea “nu stii sa faci asta, nu esti bun de nimic”? Si uneori nici nu e nevoie sa-ti spuna. Am auzit zeci de candidati care spun ca sunt motivati sa performeze la nivel maxim daca li se recunosc meritele si daca le place ce fac. Cheia succesului catalanilor a fost mereu in mana lui Pep Guardiola. Un tip care isi iubeste meseria si care le-a transmis asta si celor pe care ii antreneaza. Fotbalul Barcelonei seamana cu cel jucat in curtea scolii de colegii mei de la Sc. gen 13: e plin de pasiune, e frumusetea jocului in sine. Cand a plecat de la Arsenal, se auzeau voci care spuneau despre Henry ca si-a incheiat cariera, ca e terminat, ca a facut o greseala mergand pe Camp Nou. Impreuna cu Messi si Eto’o, francezul a inscris mai mult de jumatate din golurile Barcelonei in acest sezon. Nu conteaza ce spun cei din jur, daca exista cineva care crede in tine si te pune la locul potrivit vei fi cel mai bun.

Fotbalul e inspiratie si talent. Dincolo de succesul enorm al Barcei din acest sezon se ascunde multa munca, foarte multa munca. Inspiratia vine de dincolo de banca tehnica, incepe in departamentul de scouting al catalanilor. Omuletii aia pe care nu-i stie nimeni sunt cei care l-au adus pe Messi, care l-au gasit pe Xavi, pe Iniesta…Ca si in management…nu e totul sa recrutezi oameni buni, e esential sa stii ce sa faci cu ei. Fara efortul de a-i intelege si de a sti pe ce buton sa apesi ca sa eliberezi toate energiile acelei persoane, s-ar putea sa ai in “curte” un recrut fantastic, dar caruia tu sa-i inchei cariera glorios spunandu-i “nu esti bun pentru asta, lasa-te”.